Balada ostasilor romani cazuti in luptele pentru pamantul tarii
marți, 12 august 2014
Aniţa Nandriş - între exilul siberian şi Premiul Lucian Blaga
Odă Aniţei Nandriş
Motto:
„Când a început să scoată lumia
din casă, să o încarce pe maşini, s-a început un zgomot prin sat, de îţi păria
că e sfârşitul lumii. Glasuri de femei bocind, cum bocesc în urma mortului,
copii răcnind, felurite glasuri, care la piept micuţi, care mai mărişori.
Vitele prin grajduri răgiau, parcă presimţiau că rămân fără stăpân, cânii în
legătoare urlau. O mare groază şi frică a fost noaptea acia. Când a început să
se tragă zori de zi, au început şi maşinile încărcate cu femei, copii şi mai
câteva bulendre, ceva de îmbrăcat, de aşternut cu ei, toate s-au îndreptat spre
gara Sadagura, au trecut toate prin faţa casei noastre, adică pe drumul central.
Care mai avia putere bocea, care plângea, care numai facia din cap semn de rămas
bun. Aieştia care să uitau, toţi numai să ştergeau de lacrimi. Era destul de
dureros. Ziua aceia a fost aşa de tristă, ca după o înmormântare. La casăle
care au rămas goale, au pus câte un păzitor, ca să nu se împrăştie, că au rămas
vite, porci, oi, gobăi felurite, gâşte, raţe, curcani. Afară de aiestea, rându
gospodăriei, căruţa, plug, grapă, sicicarne, morişcă, în fine cât a muncit
fiecare să lase în câteva minute.”
(Aniţa Nandriş, “Amintiri din
viaţă: 20 de ani în Siberia”, Humanitas 2006, p. 85).
Am aflat despre această carte de la
lingvistul ieşean prof. Dumitru Irimia, care, în cadrul Conferinţei „Limba
romană – Azi”, făcuse o trimitere la limbajul neaoş al autoarei bucovinene.
Academia Română a acordat Premiul Lucian Blaga pe anul 1992 unei ţărănci cu
trei clase, Aniţa Nandriş-Cudla, care n-a mai ajuns să-şi vadă cartea editată.
A murit în 1986 la 82 de ani.
Am găsit-o după 14 ani. A fost
reeditată, tot la Humanitas, în 2006. S-a epuizat, ca şi primul tiraj, foarte
repede. Am primit de la un prieten ultimul exemplar dintr-o librărie din Bucureşti.
Am citit-o repede, dar pe îndelete, tremurând împreună cu Aniţa Nandriş şi retrăind,
împreună cu ea, exodul ei şi al familiei ei, ca pe al meu propriu. Cu ajutorul
Aniţei, am reconstituit enorm de multe enigme legate de viaţa părinţilor mei,
deportaţi şi ei în Siberia, dar care au vorbit foarte puţin despre ce-au trăit
acolo. Am crescut cu Siberia în casă, dar cu o sumedenie de semne de întrebare.
M-a impresionat limbajul Aniţei, pe
de o parte neaoş şi românesc, pe de alta înţesat cu o sumedenie de rusisme: „oblasti”;
„cantora”; „nacialinic”; „baracă”; „râbhoz”; „râbniţa”; „labaz”; „cater”; „pasiolca”;
„nahalna”; „sever”; „costior”; „recica”; „neniţî”; „tuzemţî”; „puşnina”; „oleni”;
„iagode”. Sunt cuvintele pe care le-am auzit din copilărie de la părinţii mei.
Nu înţelegeam de ce le foloseau doar în limba rusă. Acum înţeleg. Au făcut şi
ei Siberia, acolo le-au însuşit, de-acolo au venit cu ele şi nici n-au încercat
să la găsească echivalente româneşti, în satul nostru nici nu se opera cu acele
noţiuni.
Povestea
este a unei ţărănci din satul Mahala, care la 36 de ani, este ridicată în
noaptea de 13 iunie 1941, împreună cu cei 3 băieţi ai ei (de 17, 14, 11 ani) şi
dusă spre Siberia. În aceeaşi noapte, din Mahala au fost duşi în Siberia,
pentru exterminare, 602 de consăteni ai ei, dintre care 210 - copii sub 15 ani,
dintre care 76 - sub 5 ani! În listele de deportare toţi 602 sunt trecuţi ca
agricultori, chiar şi pruncii de 1 an. În dreptul indicelui „soarta” la toţi
scrie „necunoscută”.
Din acest moment, Aniţa Nandriş-Cudla,
femeia supusă bărbatului şi care nu i-a ieşit din cuvânt niciodată, rămânând
singura responsabilă de viaţa copiilor ei, devine, „fără să-şi dea seama”, mamă,
tată, învăţător, psiholog şi preot pentru ei. De aici încolo, fiecare gest al
ei vine dintr-o intuiţie profundă de femeie înţeleaptă, de mamă ce este gata să
se sacrifice în fiece clipă pentru copii ei. Paginile cărţii demonstrează că
tot ce a întreprins ea, din prima clipă, cu foarte mult calm şi echilibru, a
fost dovada unor calităţi deosebite cu care era înzestrată Aniţa Nandriş ca mamă,
ca fiică, ca femeie, ca româncă. Astfel, cartea poate fi privită şi ca un
Monument mamei care a ştiut să-şi adune toate forţele morale, etice, creştine
pentru a supravieţui şi pentru a-şi ajuta copii să supravieţuiască, având grijă,
între timp, de buna lor creştere, de omenia lor, de cultivarea solidarităţii şi
a dragostei între fraţi.
După ce a zăcut de tifos şi şi-a
revenit printr-un miracol, mai degrabă de dragul copiilor şi din mare credinţă
in Dumnezeu, Aniţa a fost trasă la răspundere pe motiv că n-a mai ieşit la
lucru. Urma să fie condamnată la un an de închisoare, dar a fost judecată pe
două luni. Îndurerată, s-a gândit la băieţii ei care vor rămâne din nou
singuri. „Căci orişicine îşi poate închipui că mama îşi dă şi sufletul
pentru copii. Cât de mare foame era, cât de multă muncă şi greutate era, dar
dacă eram toţi împreună, ne mângâiam unu cu altu. Eu mai lucram pe la femeile „nacialinicilor”,
împleteam mănuşi, culţuni, m-am mai învăţat a coasă oghialuri cu vată, aşa că
mai adăugam câte ceva de ale gurii, căci nu voiam să iau bani pentru lucru. Băieţii
când aveau căte oliacă de timp liber mergiau la vânat, aduciau câte un iepure,
mai nişte „crupătci”, eu le pergătiam din ce să putia oliacă de mâncare, îi aşteptam
când veniau flămânzi şi îngheţaţi de frig de la lucru cu ceva călduţ să mănânce,
cu apă caldă să se spele de sudoare, apoi povestia fiecare cum a petrecut ziua
de lucru. Eu mă bucuram şi mă mângâiam foarte mult de purtarea lor, căci au
fost copii foarte buni şi iubitori de familie.” (p. 162).
Aniţa povesteşte cu o simpleţe
captivantă, de basm, despre toate încercările, greul, spaima, frigul, bolile,
foamea prin care a trecut ea şi copii, dar şi alţii ca ei. Toate aceste momente
cutremurătoare sunt însoţite de comunicarea ei cu Dumnezeu, de rugile ei
necontenite, spuse mai mult în gând: „frica ce a intrat în noi numai
Dumnezeu o ştie”; „,totuşi nu pierdeam nădejdea în Dumnezeu”; „nu ziceam nimic
din gură, numai în gând mă rugam la Dumnezeu să se îndure de mine, să mă lase
între copii, să nu rămâie copiii aşa străini, fără tată, fără mamă, în
pustiurile celia”; „de multe ori mă gândesc că numai puteria lui Dumnezeu a făcut
să mă lase în viaţă, să fiu între copii, căci tare multă lume a murit atunci de
tifos”; „Numai mă gândiam la Dumnezeu, dăruieşte-mi, Doamne, putere şi răbdare
să pot trece peste toate câte îmi stau înainte”; „dar m-am gândit în gândul
meu, ajută-mi, Doamne, să beau paharu care mi-i împărţit, căci văd că n-am scăpare
de el”; ,,ma gândiam, Doamne, de m-ar omorî deodată, să nu mă chinuiască”; „eu m-am
gribuit aşa cum eram îmbrăcată şi îmi faciam cruce cu limba în gură, căci cu
mâna nu mai putiam, şi îi mulţumiam lui Dumnezeu că mă lasă în viaţă”.
Raportul Aniţei cu Dumnezeu este
total aparte: simplu, sincer, luminos, fără urmă de deznădejde. O asemenea
comunicare se construieşte prin multă putere, tărie, credinţă şi este proba
unei mari puteri lăuntrice pe care puţini o au.
Amintirile Aniţei Nandriş sunt
considerate pagini strălucite despre exilul siberian şi sunt comparabile cu
scrierile lui Soljeniţân. Comentariile au fost semnate de Monica Lovinescu,
Rusu Mihalcea, Ştefan J. Fay, Gh. Nandriş. După părerea lor, darul narativ al
Aniţei o pune în rândul clasicilor români. Merită să aducem aici drept exemplu
subiectul cu cei doi supraveghetori care au pus-o la închisoare pe două luni: „După
terminarea războiului s-au întors câţiva „gheroi”, alţii invalizi, ca să le
deie lucru bun, căci au luptat. I-au pus „nacialinici” ”. Ca o bună
povestitoare, Aniţa revine la soarta celor doi „nacialinici” care au insistat
s-o pună la închisoare, pentru că, bolnavă fiind şi foarte slăbită, n-a putut
ieşi la munci pe un ger de sub 40 grade. Nu le-a purtat pică, nu i-a blestemat,
nu le-a dorit rău, s-a rugat în sinea ei: „Dă-le, Doamne, răsplată acelor
care m-au îndreptat pe mine pe drumul acesta, căci parcă nu am făcut nici un rău
aşa mare. ...M-am gândit din tot sufletu, arată-le, Doamne, că mare-i puterea
ta”.
Aniţa urmăreşte în povestire soarta
celor doi. Până s-a întors ea din închisoare, unul dintre ei fusese arestat:
furase casa cu bani din „cantoră” şi l-au prins. L-au dus tot la Năda unde a
stat şi Aniţa. În curând, a nimerit şi al doilea la închisoare. Aniţa avea de
mers la raion, la spital, pentru o comisie medicală. Drumul trecea pe lângă
închisoare. În curtea închisorii, i-a văzut pe ambii tăind lemne. Aici trebuie
să apreciem şi doza de umor a autoarei: „M-am dus anume pe aproape de gard şi
le-am zis „zdrasţuchi” ca să mă vadă. Nu mi-au răspuns nimic, dar cred că tot
s-au gândit la fapta ce au făcut-o, căci prea în scurt timp au ajuns aice.
Peste un an, pe unul l-au dus mai departe, dar unuia i-au dat drumu. Era tot
primăvara pe când se hrintuia ghiaţa, aşa că el a dat telegramă la familie că
s-a liberat şi vine acasă, dar nu a ajuns nici până astăzi. ...Aşa că puterea
lui Dumnezeu este tare mare şi am cunoscut-o mult, totdeauna, dar mai mult cât
am fost pe meleagurile cele amară”.
Îndemnată de fratele ei, dr. Ion
Nandriş, să scrie, a ţinut întocmai cont de sfaturile lui: „Totdeauna să te grăbeşti
încet. Aş ruga să nu uiţi întâmplări, lucruri, oameni, nume necazurile, bolile,
obiceiurile văzute, auzite, fie cât de mici, de s-ar putea să le aşterni pe
hârtie...”.
Aniţa descrie, cu lux de amănunte,
ca o povestitoare înnăscută, despre tradiţiile şi obiceiurile localnicilor;
despre modul de viaţă al românilor deportaţi: ce lucrau, ce mâncau, cum pregăteau
fierturile din nimic, cum mergeau la cules fructe de pădure, pentru a lupta cu
scorbutul provocat de avitaminoză; cum îşi coseau haine din capete de sfoară,
din saci vechi întorşi pe dos, spălaţi şi vopsiţi în ierburi opărite, din blană
de câini, tunsă şi apoi toarsă...
Cu un spirit de observaţie demn de
un toponimist sau geograf, descrie conştiincios toate localităţile prin care au
trecut de când au plecat de acasă, din Mahala: Sadagura – Lujeni - Noua-Suliţă
– Boian – Mamaliga – Ocniţa - Smerinca. Tot atât de minuţios descrie localităţile
şi oraşele din Siberia prin câte au trecut: Omsc (Saldaschi raion, Cuşinofca) –
Bolşiareca – Salihard – Şuga – Nadâm - Nâda... Râurile, notate şi ele cu
exactitate: după ce au trecut apa Nistrului, au mers 20 de zile cu trenul şi au
ajuns la o apă, Irtâş, apoi pe Obi... Harul Aniţei este indiscutabil. La pag.
76 face o paralelă cutremurătoare între soarta ei şi soarta Anei lui Manole;
din „poezia tare frumoasă” pe care o ţinea minte de la şcoală: „Căci parcă
Dumnezeu a trimis şi înaintea mea, când am făcut pasul cel nenorocit şi m-am întors
înapoi, din drumul pe care am fost pornită, ploaie aşa grozavă cu trăsnete, ca
un semn parcă să-mi spuie: de ce te-ai întors la necaz şi nenorocire? Mergi pe
drumul drept pe care ai fost pornită. Dar iacă, aşa ca nevasta lui Manolia, nu
m-am întors, ci am venit pe calia cea nenorocită, spre casă şi avere, de care
i-a părut rău bărbatului să se despartă”. „Zidirea” Aniţei n-a fost o mănăstire,
a fost o deportare la Polul Nord, pe 20 de ani. 20 de ani de luptă, de dragul
copiilor, pentru a supravieţui. Monument de dragoste de copii, de mamă, de fraţi,
şi de iubire de Dumnezeu, în grija căruia s-a lăsat.
Echilibrul şi forţa acestei femei,
prezenţa de spirit şi calmul de care dă dovadă din prima clipă de calvar, intuiţia
şi instinctul de care este condusă întrec orice aşteptare.
Cartea Aniţei, o carte-document,
scrisă firesc şi cu har, poate servi lesne drept exemplu pentru tinerii de azi,
când se confruntă cu greutăţi neînsemnate şi sunt gata să cedeze; poate servi
drept model pentru mamele de azi care şi-au părăsit copiii de bună voie,
nesilite de nimeni, pe timp de pace, motivând că n-au ce mânca; şi pentru cei
plecaţi în lume şi pe care nu-i macină dorul de casă; un bun exemplu pentru
iubire şi solidaritate între fraţi (primele scrisori de la fraţi, după şase ani
de despărţire, Aniţa le-a numit „medicamente” pentru suflet).
Toate referinţele critice apreciază
talentul Aniţei şi valoarea enormă a cărţii. Monica Lovinescu aşează cartea
într-un raft al clasicilor, iar Gheorghe Nandriş consideră că „va veni o vreme când
cartea Aniţei va fi o lectură de referinţă, nelipsită din rafturile
bibliotecilor şcolare”.
Deşi Aniţa nu operează nicăieri cu
noţiuni ca demnitate, curaj, patriotism, iubire de neam - viaţa ei este un
model de rezistenţă tacită şi o lecţie pentru copiii ei, care vor creşte la fel
de demni şi iubitori de mamă, de neam, de Dumnezeu. Demnitatea lor ia forma
curajului: luptă pentru reabilitare, pentru a-şi redobândi casa, chiar dacă a
trebuit s-o răscumpere. Dar Aniţa nu se opreşte aici. Scrie cartea, se „mărturiseşte”
hârtiei şi moare împăcată în casa ei, în patul ei, îngrijită cu dragoste de
copii, nepoţi şi strănepoţi.
Mărturiile Aniţei dezvăluie ce li
s-a întâmplat miilor de români basarabeni şi bucovineni deportaţi, dar care,
întorşi acasă, au rămas muţi de durere, de umilinţă, de groaza redeportării şi
au tăcut, n-au povestit. Aniţa i-a reabilitat moral pe toţi. Aniţa i-a repus pe
toţi în rândurile martirilor şi ale eroilor.
Îi sunt recunoscătoare Aniţei. De
la ea am aflat ceea ce n-am reuşit să aflu de la mama mea şi nu voi mai putea
afla vreodată. Mă închin memoriei mamei şi memoriei Aniţei.
„După o asemenea carte, orice
complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară”. (Monica
Lovinescu)
Valentina
Butnaru
joi, 17 aprilie 2014
"Doar așa vom putea ajunge să readucem Basarabia acasă"
Dragi compatrioți,
Începem acest email descriindu-vă direct realitățile din Basarabia.
Campania de informare a cetățenilor
despre faptul că astăzi se pot declara români fără frică continuă. Am
mai obținut autorizații pentru amplasarea a încă două corturi la
Chișinău (pe lângă
cele trei funcționale, deja) unde asigurăm permanență cu câte doi
voluntari.
În țară prinde viață rețeaua: în
fiecare raion ținem să găsim câte un coordonator tânăr, unul matur și
unul din partea dreaptă a Prutului. Din 32 de raioane avem acoperite
vreo 25, deocamdată.
Trimitem materiale o dată la două-trei zile în raioane. Mai avem o lună
de campanie și frica noastră este să nu ne ajungă resurse pentru toată
perioada rămasă (14 aprilie-12 mai, când începe recensământul), ținând
cont de faptul că deocamdată am consumat 170.000
de foi volante (iar 200.000 de foi volante ne costă 800 euro).
Pentru cele trei corturi amplasate
în Chișinău, trei bannere („Liberi să ne declarăm români la
recensământ”) ne-au costat 100 de dolari. Cert este faptul că dacă chiar
ne dorim să reușim
să avem un procent cât mai mare la recensământ de persoane care se
declară români trebuie să trimitem cât mai multe materiale în raioane,
corturi suficiente (minim câte unul pe raion) și bannere. Avem în plan
să facem și o trusă a voluntarului pentru fiecare
persoană implicată în cadrul recensământului: pungă inscripționată cu
„Tinerii Moldovei”, foaia volantă, manualul voluntarului, formularul
standard de la recensământ, tabel cu oamenii care se vor declara români
și la recensământ și un tabel cu persoanele care
vor să se implice voluntari ca și noi.
Vedeți bannerul aici.
Etapa la care am ajuns e una la care nu ne-am fi așteptat acum câțiva ani. Azi, trei televiziuni și opt posturi de radio din
Basarabia difuzează spoturile noastre unioniste.
V-am mai tot spus și ținem să repetăm, pentru că de
aceasta depinde reușita noastră: doar datorită faptului că am mers
împreună
am ajuns astăzi aici, și doar așa vom putea ajunge să readucem
Basarabia acasă. Orice ajutor, cât de mic n-ar fi el, ne apropie din ce
în ce mai mult de momentul mult așteptat.
Mulțumim pentru încredere, noi continuăm să creștem eficiența oricărei acțiuni, dar nu vom reuși fără sprijinul dumneavoastră.
Uniți vom reuși! Credem, muncim și continuăm cu acest gând!
Cu respect,
Mariana Solonari
Departamentu Strângere de Fonduri
Tel: 0733696233
Email: contact@actiunea2012.ro
Platforma Unionistă Acțiunea 2012
Conta bancar: ASOCIAŢIA ONOARE ŞI PATRIE
cont lei: RO50RNCB0092115538070001, BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ, filiala Universitate
vineri, 21 februarie 2014
Analiza situaţiei românilor din Ucraina
Faţă de recentul Comunicat de Presa prin
care CNSC i-a sugerat domnului Ion Popescu, deputatul român din Rada
ucraineană, să susţină năzuinţele pro-europene faţă de tendinţele
pro-ruse ale administraţiei Ianukovici, aş dori să fac următoarele
clarificări.
Pentru cei care nu ştiu, Ion Popescu este deputat în Rada de la Kiev
în cadrul Partidului Regiunilor al preşedintelui Ianukovici. Această
apartenenţă a fost o opţiune dictată de faptul că acest partid s-a
arătat deschis, acordând drepturi minorităţilor naţionale, printre care
şi românilor, spre deosebire de guvernările anterioare mult mai dure la
adresa acestor naţionalităţi.
Dl. Popescu, cu care Consiliul Mondial Român a avut relaţii strânse, el fiind membru şi participant la Conferinţa CMR de la Vatra Dornei din 2004, a fost ales deputat, mai ales datorită comunităţii româneşti din Bucovina de Nord.
În momentul de faţă, la Cernăuţi şi în toată zona de Est a Ucrainei
există un curent naţionalist ucraineano-rutean majoritar favorabilă
integrării în UE, dar şi forţe extremiste care, nu de puţine ori, s-au
dedat la provocări antiromâneşti. Totodată, în diverse centre
administrative din Estul Ucrainei autorităţile locale, unele instalate
ad-hoc, au interzis Partidul Regiunilor şi Partidul Comunist.
Ca urmare, situaţia comunităţii românilor-bucovineni poate deveni extrem de delicată dacă reprezentantul lor, membru al Partidului Regiunilor, Ion Popescu va continua să susţină guvernarea Ianukovici.
Şi atunci, care ar putea fi scenariile post-conflict?
Varianta 1.
Se reinstaurează prin forţă sau prin dialog autoritatea lui Ianukovici.
Dacă rămâne membru al Partidului Regiunilor, Ion Popescu a mers, aparent, pe o carte câştigătoare pentru el şi pentru români.
De fapt, dacă oficial totul pare în regulă, în fapt, românii vor fi anatemizaţi, vor fi izolaţi în mijlocul unei populaţii profund ostile acestei guvernări.
Sunt deja asociaţii ale românilor din Ucraina, membre ale Uniunii Interregionale Comunitatea Românească din Ucraina, care s-au dezis de politica Ianukovici, deci s-a creat pericolul dezbinării.
În aceste condiţii, la viitoarele alegeri, dl. Ion Popescu va avea şanse reduse de a mai fi ales în Rada de la Kiev şi deci, jumătatea de milion de români din Ucraina poate rămâne fără reprezentare parlamentară.
Se reinstaurează prin forţă sau prin dialog autoritatea lui Ianukovici.
Dacă rămâne membru al Partidului Regiunilor, Ion Popescu a mers, aparent, pe o carte câştigătoare pentru el şi pentru români.
De fapt, dacă oficial totul pare în regulă, în fapt, românii vor fi anatemizaţi, vor fi izolaţi în mijlocul unei populaţii profund ostile acestei guvernări.
Sunt deja asociaţii ale românilor din Ucraina, membre ale Uniunii Interregionale Comunitatea Românească din Ucraina, care s-au dezis de politica Ianukovici, deci s-a creat pericolul dezbinării.
În aceste condiţii, la viitoarele alegeri, dl. Ion Popescu va avea şanse reduse de a mai fi ales în Rada de la Kiev şi deci, jumătatea de milion de români din Ucraina poate rămâne fără reprezentare parlamentară.
Varianta 2.
Se acordă o autonomie lărgită părţii de Est a Ucrainei. Situaţia descrisă mai sus devine mai dramatică pentru români, care vor fi socotiţi “oamenii lui Ianukovici”.
Se acordă o autonomie lărgită părţii de Est a Ucrainei. Situaţia descrisă mai sus devine mai dramatică pentru români, care vor fi socotiţi “oamenii lui Ianukovici”.
Varianta 3.
Au loc alegeri parlamentare şi prezidenţiale şi câştigă opoziţia. Este de fapt o Variantă 2 generalizată.
Au loc alegeri parlamentare şi prezidenţiale şi câştigă opoziţia. Este de fapt o Variantă 2 generalizată.
Deci, se pare că rămânerea în Partidul Regiunilor nu poate fi o
soluţie pentru comunitatea românilor, iar atenuarea efectelor unei
recrudescenţe a naţionalismului extremist ucrainean se poate face doar
prin dezicerea reprezentantului românilor de administraţia Ianukovici.
De aceea, în comunicatul CNSC am considerat ca dl. Ion Popescu nu are
alta alternativă decât să-şi retragă susţinerea pentru un regim
nepopular atât pe plan intern cât şi extern.
Deja, 16 deputaţi şi primarul Kievului, care a denunţat baia de sânge a autorităţilor, au părăsit Partidul Regiunilor.
Nu trebuie pierdut din vedere că România, solidară cu alte ţări, a decis să instituie sancţiuni, cum ar fi ridicarea vizelor şi blocarea conturilor din străinătate ale responsabililor pentru represiunea sângeroasă împotriva populaţiei. Iar aceştia sunt membri ai Partidului Regiunilor şi nu este greu de intuit că respectivul partid va fi ostraciazat, mai ales în Estul Ucrainei. Iar acolo se află populaţia românească din Bucovina de Nord şi din Maramureşul istoric.
Deja, 16 deputaţi şi primarul Kievului, care a denunţat baia de sânge a autorităţilor, au părăsit Partidul Regiunilor.
Nu trebuie pierdut din vedere că România, solidară cu alte ţări, a decis să instituie sancţiuni, cum ar fi ridicarea vizelor şi blocarea conturilor din străinătate ale responsabililor pentru represiunea sângeroasă împotriva populaţiei. Iar aceştia sunt membri ai Partidului Regiunilor şi nu este greu de intuit că respectivul partid va fi ostraciazat, mai ales în Estul Ucrainei. Iar acolo se află populaţia românească din Bucovina de Nord şi din Maramureşul istoric.
Practic, CNSC nu poate impune poziţia pe care reprezentantul
românilor din Ucraina o va lua. Ştim că in aceste momente de criză este
supus unor presiuni enorme şi este pus în faţa unor dileme pe care este
greu să le rezolve singur.
De aceea, am dorit să-i arătăm că suntem alături de el şi alături de ceilalti fraţi ai noştri şi să intindem o mână printr-un sfat care sperăm să-l ajute să găsească soluţia optimă în conformitate cu interesele românilor pe care-i reprezintă.
De aceea, am dorit să-i arătăm că suntem alături de el şi alături de ceilalti fraţi ai noştri şi să intindem o mână printr-un sfat care sperăm să-l ajute să găsească soluţia optimă în conformitate cu interesele românilor pe care-i reprezintă.
Mircea POPESCU
Abonați-vă la:
Postări (Atom)